Am avut un vis. Unul placut.
Se facea ca Peseiro plecase de multe zeci de ani de la club. Echipa nu juca pe Giulesti, ci in centrul Bucurestiului, pe o arena de 200 000 de locuri. Tribunele nu erau inca pline. Suporterii stateau la barurile din stadion, pronosticand viitoarea castigatoare a Champions League. Radeau, se simteau bine, fanii evoluasera. Nu se bateau, discutau. Incet-incet, stadionul a devenit arhiplin. Fostii „ultrasi” cantau cu patos vechiul imn al clubului. Stadionul vibra. Echipele intrau pe gazon, trecand pe langa trofeul asezat pe marginea terenului. Copos, aflat si el in tribuna, pe fruntea caruia se vedea urma trecerii anilor, era acum un simplu suporter. Purta o palarie din blana. Nu era bagat in seama, nimeni nu-l mai cunostea. El nu canta. Statea cuminte pe scaunul visiniu, poate ii era frica sa nu fie recunoscut. Nu schita niciun gest. Parca ii era totusi dor de vechiul Giulesti si de vremurile in care aplauda in picioare reusitele favoritilor. Ii era dor de faima. Minutele se scurgeau, Rapid juca de la egal la egal cu adversara. Era condusa, insa nu ceda. Copos nu pleca. Rapidul a pierdut, jucatorii erau cu ochii in lacrimi. Au aplaudat galeria si se indreapta alene cu capetele plecate catre vestiare. Copos din nou n-a aplaudat. Stadionul s-a golit. Un singur suporter privea in gol inspre suprafata impecabila de joc. Isi pune mainile in cap si incepe sa planga ca un copil. Plangea in hohote.
Si Copos nu mai pleaca…
