Nu se mai spala pe fata. E deja 6. Priveste lung posterul cu Hagi, isi ia ghetele jerpelite si pleaca. Nu se asigura inainte sa traverseze. In sat nu sunt masini, doar carute zgomotoase. Are emotii, e ziua in care trebuie sa convinga. Nu are timp de prea multe planuri pentru ca ajunge la teren. Gazon nu prea e si tribunele lipsesc. Pentru el nu conteaza. Isi imagineaza ca joaca pe San Siro.
Era liniste totala. Doar cateva oi spargeau monotonia apasatoare a diminetii. Era primul. Ar fi jonglat, dar n-avea minge. Nu-si permitea. A inceput alergarile usoare langa poarta ruginita. Incepusera sa se adune baietii. Antrenorul, un tip plapand, a ajuns ultimul. I-a dat acceptul de a se antrena si el. Fusese singurul care l-a bagat in seama.
Dupa cateva alergari incepuse sa oboseasca. Niciodata nu alergase atat. Ii privea admirativ pe ceilalti cum reuseau jonglerii pe care nici la televizor nu le vazuse. Nu ii placeau ghetele lor, era multumit cu vechile sale incaltari si totusi intelegea cu amaraciune ca ceilalti erau mai talentati.
Nu s-a lasat batut. A continuat alergarile. Facea eforturi considerabile sa tina pasul cu ceilalti. Vroia cu tot dinadinsul sa impresioneze si antrenorul il remarcase. Nu stia cum decurge un antrenament, astepta meciul. Auzind fluierul antrenorului, baiatul a schitat un zambet scurt. Stia ca urmau suturile, atuul sau. Primele 2 executii, in forta, au fost bune, insa cu al treilea sut a inscris la vinclu. Si-a ridicat mainile spre cer, in semn de victorie. Zambea necontenit, era sigur ca antrenorul il vazuse. Si ceilalti reusisera goluri spectaculoase insa al sau ii placea in mod special.
Au urmat multe alte exercitii. Era multumit de ce reusise. Simtea ca a facut tot ce ii statea in putinta. Ceilalti baieti incepura sa se rasfire, antrenamentul luase sfarsit. Nu mai zambea. Si-a amintit ca urma sa afle verdictul antrenorului. Uitandu-se spre pamant, se indrepta cu pasi mici catre acesta. La prima incercare, antrenorul nu i-a raspuns. Nici la a doua. N-a mai incercat. A inteles ca nu fusese indeajuns de bun. Nu era suparat, poate doar abatut. Simtea ca era cu mult sub ceilalti.
N-a renuntat. S-a antrenat zi de zi in curtea casei si si-a indeplinit visul. A ajuns fotbalist. Nu unul de echipa nationala, nici macar de prima liga. I-a fost insa de ajuns sa isi cumpere o minge si o pereche noua de ghete. La 20 de ani s-a mutat din satul natal si se simtea implinit. A pastrat un singur lucru, care ii mai amintea de copilaria chinuita: imaginea de pe perete a lui Hagi.
